Relatia medic - pacient

Bolnavul căruia i s-au comunicat diagnosticul şi prognosticul bolii poate dezvolta stări nevrotice sau chiar psihotice (uneori urmate de tentative de suicid), în funcţie de stadiul de evoluţie a bolii oncologice, dar şi de tipul de personalitate şi biografia fiecărui bolnav. Sindromul anxioso-depresiv se instalează pe măsură ce se epuizează progresiv şansele de supravieţuire.
De cealaltă parte, medicul şi personalul de îngrijire care lucrează în secţiile oncologice, aparent obişnuiţi cu boala şi cu suferinţele bolnavului, trăiesc sub presiunea spectrul finitudinii vieţii şi a limitelor intervenţiilor terapeutice, putând dezvolta sindromul "burn-out".
Comunicarea este, pe de o parte, o competenţă de bază a medicului şi parte integrantă, esenţială, a actului medical, iar pe de altă parte, o necesitate importantă pentru pacienţi, care aşteaptă de la specialişti atât informaţii despre boală şi tratament cât şi contact uman susţinător.
Din păcate, contextul economic şi accesul inconstant la tratamente, aşteptările nerealiste de la medicină şi medici (medicina are responsabilitatea de a vindeca în mare măsură toate bolile inclusiv cancerul, rolul medicului oncolog fiind de a trata şi vindeca cancerul), dilemele etice (legate de aplicarea unor tratamente cu eficienţă limitată, dar de la care pacientul şi familia aşteaptă vindecarea), presiunile exercitate de familie de a nu comunica onest cu pacientul în cazul unui diagnostic oncologic, teama a nu-i face rău pacientului prin comunicarea unui prognostic infaust şi nu în ultimul rând, teama de a lua contact cu emoţiile pacienţilor şi cu propriile emoţii, fac dificilă comunicarea medic-pacient.